Placebo este o trupa de alternative rock infiintata in Regatul Unit, in urma unei coincidente extrem de fericite: doi fosti colegi de scoala (Luxemburg) se intalnesc intr-o zi in mod intamplator in statia de metrou South Kensignton din Londra, in 1994.
Vorbim despre Brian Molko si Stefan Olsdal, doi oameni care nu si-au mai vorbit pana in acel moment. Cu ocazia acestei intalniri, Molko il invita pe Olsdal la unul dintre concertele lui, si, in urma acestei experiente, acesta din urma ramane profund impresionat de vocea unica a lui Molko. Cunoscuta la inceput ca si Ashtray Heart, trupa si-a asumat destul de repede numele de Placebo, inspirata de catre acel "medicament" care nu contine nici un ingredient activ, si totusi, functioneaza, deoarece pacientul crede in puterea lui.
Pornind de la hipersexualizare, trecand printr-o perioada de „zona gri” si ajungand la sentimentalismul postmodern, acest articol va analiza toate aceste aspecte caracteristice trupei Placebo, prin prisma muzicala si cea a imaginii abordate de grup.
Muzical
Placebo si-au facut debutul in 1996 cu albumul ce poarta acelasi nume – Placebo, lansare care a fost urmata de un turneu alaturi de David Bowie, in care tinerii Placebo au fost opening act pentru celebrul artist. Acest album, a insemnat, in mod destul de neobisnuit pentru o lansare de debut, punctul culminant al mesajului sexual transmis prin intermediul unor piese precum „Bionic” – un cantec despre vibratorul privit ca amantul suprem, „Nancy Boy” – sex, drugs & rock’n’roll sau „Bruise Pristine” – degradarea umana ca urmare a hedonismului.
{youtube}v6XhoHTDFSM{/youtube}
Cel de-al doilea material, Without You I’m Nothing (1998), a marcat contributia lui Bowie pe piesa cu acelasi nume, lucru care i-a propulsat enorm pe artistii Placebo, Bowie fiind indragostit de stilul inconfundabil al lui Brian Molko. Din punct de vedere al mesajului, acest material trateaza teme precum importanta prieteniei – „Pure Morning”, nepasarea partenerului intr-o relatie – „You don’t care about Us”, ipocrizia crestina - „Allergic” sau rusinea resimtita fata de propria persoana - „Scared of Girls”.
{youtube}Iqzdw_1hARo{/youtube}
De pe aceste doua materiale se remarca single-urile „Nancy Boy” si „Pure Morning”, care raman pana in ziua de astazi doua dintre cele mai de succes piese Placebo in Marea Britanie si nu numai, ambele aflandu-se in top 10 in chart-urile rock de la acea vreme. Dupa aparitia albumului Without You I’m Nothing insa, trupa nu a mai atras atat de mult atentia presei muzicale britanice, pierzandu-si parca putin din forta de "trend". Trupa si-a pastrat totusi popularitatea in Europa.
{youtube}jQQmAP9Poo4{/youtube}
Dupa doi ani de turnee si inregistrari, Placebo revin in 2000 cu cel de-al treilea album, Black Market Music, in care Brian Molko incearca o auto-examinare emotionala, tratand consecintele unei vieti pline de abuz prin intermediul pieselor „Special K”, „Haemoglobin” sau „Narcoleptic”.
{youtube}-E5tNZkE0p8{youtube}
Sleeping with Ghosts si-a vazut lansarea in anul 2003, fiind un material care sondeaza anatomia relatiilor amoroase – a celor esuate mai exact. Brian Molko a declarat pentru Kerrang! faptul ca acest album reprezinta o „exorcizare” a demonilor fostelor sale relatii, lucru care este obtinut prin melodii precum „The Bitter End”, „Sleeping with Ghosts” sau „Protect me from what I want”.
Cel de-al cincelea album, Meds (2006) a fost o intoarcere la origini pentru Placebo, de data aceasta intr-o maniera mai mult depresiva decat sexy. Molko descrie majoritatea pieselor ca fiind despre abuzul de alcool (si narcotice as putea adauga) si consecintele unei vieti pline de exces, fapt exprimat cel mai bine prin intremediul piesei cu acelasi nume, „Meds”. Alaturi de laitmotivul medicamentului minune, intalnim si mesaje de factura emotionala in piesele „Space Monkey”, „Post Blue” sau „Broken Promise”, menite sa continue procesul de exorcizare mentionat in albumul anterior.
Lansarea Meds a fost urmata de un turneu mondial de promovare, moment in care fanii din Romania au avut ocazia sa ii vada live pe trupetii de la Placebo pentru prima data. De asemenea, in 2007 a fost lansat si documentarul „The Death of Nancy Boy” prin care trupa Placebo si mai ales solistul Brian Molko reunta la imaginea androgina viciata pentru totdeauna.
{youtube}g-PlLb0MJRw{/youtube}
In octombrie 2007, plecarea tobosarului Steve Hewitt a fost anuntata pe site-ul trupei, aceasta despartire fiind numita "amiabila" de catre Molko. Ambele tabere, desi dezamagite, au inteles decizia lui Hewitt, contrar zvonurilor conform carora ar fi existat o cearta.
In 2008, alaturi de noul tobosar Steve Forrest – un baiat mai tanar cu 10 ani decat membrii Placebo, au inceput inregistrarile pentru noul album Battle for the Sun, lansat in iunie 2009 si urmat de un turneu mondial de promovare care a inclus din nou si Romania.
Pe acest album, trupa a experimentat cu mai multe instrumente, precum trompeta si saxofonul, cu aceasta ocazie, componenta extinzandu-se prin recrutarea violonistei Fiona Brice.
Battle for the Sun reprezinta o experienta auditiva coeziva, o suita de piese care se bazeaza pe o tematica unitara – bineinteles, cea a iubirii – niciuna dintre compozitii nefiind redundanta. Superstarurile acestui disc vor deveni piesele „Happy You’re Gone” si „Kings of Medicine”, preferata mea fiind insa „Julien”, o piesa care descrie dragostea ca un suicid slow-motion.
{youtube}kYbfzqiZGTc{/youtube}
B3 EP (2012) a venit ca un aperitiv pentru Loud Like Love. Acest material scurt ce contine doar 5 piese nu a fost prea bine primit de critici, acestia considerand-ul destul de plat si nesemnificativ in discografia Placebo. Totusi, de pe acest material se remarca piesele „B3” si „I.K.W.Y.L”, desi acestea nu suna a „Placebo normal”.
{youtube}zE88dkwB5VI{/youtube}
Ultimul material discografic, Loud Like Love, lansat in 2013, a facut cunostinta lumii cu o trupa complet rafinata, cuminte, care a lasat jucariile sexuale deoparte pentru a trata teme de importanta spirituala. Despre acest album Stefan Olsdal spune ca este un exercitiu de exprimare libera si abatere de la regulile Placebo:
„Il consider a fi o combinatie de stiluri. In trecut, sunetul trupei era doar acela al unei formatii care se destrabala; iar aici, albumul se incheie cu o piesa precum Bosco, care este o compozitie melancolica fara pic de chitara in componenta sa. Am fost in sfarsit pregatiti sa exploram o multitudine de emotii si sunete si am simtit ca putem sa facem acest lucru cu incredere si usurinta, lucru pe care nu am reusit sa il facem in trecut. Cred ca toate experientele prin care am trecut ne-au facut mai puternici; pana la urma, eu si Brian suntem impreuna de douazeci de ani.”
„Ar putea sa sune egoist, insa maniera in care privim actul de compunere al muzicii este una in care ne gandim la noi in primul rand. Cu totii suntem machiati de catre aceleasi emotii. Cu cat actul creatiei devine mai personal, cu atat acesta devine universal. Nu vad nicio alta cale de abordare, alta decat aceasta. Adesea discutam despre o creatie care sa reziste de-a lungul timpului, si, pentru a obtine acest lucru trebuie sa fii sincer, sa scrii ceva cu care oamenii sa poata rezona fara prea mult efort.”
(Stefan Olsdal despre LLL)
Citeste cronica acestui album [aici].
Iubirea se gaseste intr-un atomn sau intr-un nor – cu totii suntem setati la volum maxim precum iubirea: {youtube}pi_AJxsdOKo{/youtube}
Ca si concluzie, pot spune ca stilul muzical Placebo nu s-a schimbat semnificativ intre albumul de debut si ultimele doua lansari (Battle for the Sun si Loud Like Love), acesta implicand acelasi pattern liniar de chitara influentat de curentul rockului britanic si american din anii ’70, alaturat vocalului nazal si inalt al lui Molko. Totusi, evolutia muzicala a trupei a condus la uzul experimental atat al muzicii dance (cel mai pregnant pe albumul Black Market Music si Sleeping with Ghosts) cat si a orchestratiilor mai complexe intalnite pe cele mai recente albume.
Au evoluat in schimb in privinta mesajului transmis si, cel mai mult, in privinta look-ului abordat, dupa cum vom putea vedea in continuare.
Imaginea
Placebo au „aterizat” in industia muzicala britanica in mijlocul anilor ’90, intr-un timp in care stilul Britpop era in mare voga, ferm in topuri. Trupe ca Oasis, Blur sau Ocean Colour Scene reflectau si alimentau cultura macho care pusese stapanire pe fanii genului din Marea Britanie. Iar cand Brian Molko & Co au iesit la suprafata cu influentele post-punk si imaginea androgina, intreaga scena rock a fost zdruncinata..
![placebo1]()
Muzica lor plina de incarcatura sexuala si imaginea androgina a aparut intr-o perioada in care competitia „cine este cel mai dur frontman” era in floare, lucru care le-a adus rapid celor din Placebo eticheta de „trupa de poponari”, stigmat alimentat si de catre franchetea cu care Molko a declarat ca este bisexual, iar Olsdal – gay.
![placebo2]()
Si totusi, a existat ceva stoic, neinfricat si incurajator in felul in care formatia s-a prezentat si in felul in care a cantat. Daca ne uitam la videoclipul Nancy Boy, vedem ca Placebo nu urmarea nici un trend, ci crea unul – astfel, oferind o alternativa binevenita, ca o gura de aer proaspat.
![placebo3]()
Estetica decadenta a lui Brian Molko a reprezentat un element de controversa, in sensul in care era ceva ce oamenii nu prea intelegeau si respingeau, nefiind capabili sa reziste tentatiei de a privi in continuare. Multi au considerat acest act de imagine al lui Molko un mod de cersi atentie, un joc ieftin, insa nici pe departe: acesta era doar modul de exprimare al artistului si o introducere in motivele exploatate de catre muzica Placebo.
![placebo4]()
Acesta imagine ar putea fi comparata cu personajul Ziggy Stardust al lui David Bowie, ambele manifestari fiind cheia care descuie misterul din spatele mesajului muzical abordat. Mai exact, aceasta imagine care socheaza ofera lumii un subiect de gandire, o modalitate de a evada din monden. Lui Molko nu i-a fost niciodata greu sa-i faca pe fanii sai sa-si puna intrebari despre comportamentul lui atat pe scena cat si in afara ei, si, in acelasi timp, sa-si problematizeze propria identitate.
![placebo5]()
Noul mileniu a venit cu o schimbare drastica in comportamentul artistic al trupei. Brian Molko a lasat fustele deoparte, adoptand un stil relaxat camasa-jeans, si-a taiat parul lung, astfel trupa luand actul creator Placebo mult mai in serios.
![placebo6]()
Desi, in contextul unei „cumintiri” si a faptului ca a devenit tata, Brian Molko nu a renuntat la machiaj, ramanand fidel unei estetici rock minimale. Intrebat intr-un intreviu daca are de gand sa-si lanseze propria colectie de produse pentru make-up, Brian a fost vladit flatat, spunand ca nu s-a gandit la acest lucru, insa ar fi interesant ca acesta sa aiba propriul parfum denumit „Molko de Toilette”. Adorabil!
![placebo7]()
![placebo8]()
Daca Placebo vor mai crea un alt album plin de promiscuitate si vor aborda din nou imaginea androgina este un fapt greu de crezut. Iar acest lucru reprezinta marea dilema din viata oricarui artist: ce se intampla cu fanii tai atunci cand te schimbi? Oare te vor iubi mai putin?
Sa iti doresti ca o trupa sa ramana constanta de-a lungul timpului este o absurditate, este ca si cum cineva ti-ar cere sa te comporti, sa fii, asa cum erai acum douazeci de ani. Imposibil, nu-i asa? Si asta e bine. Evolutia este benefica.
Abia astept sa vad ce noutati vor aduce cei de la Placebo pe viitor!
Voi ce credeti? Cum va plac Placebo mai mult: androgini sau „cuminti”?
Vorbim despre Brian Molko si Stefan Olsdal, doi oameni care nu si-au mai vorbit pana in acel moment. Cu ocazia acestei intalniri, Molko il invita pe Olsdal la unul dintre concertele lui, si, in urma acestei experiente, acesta din urma ramane profund impresionat de vocea unica a lui Molko. Cunoscuta la inceput ca si Ashtray Heart, trupa si-a asumat destul de repede numele de Placebo, inspirata de catre acel "medicament" care nu contine nici un ingredient activ, si totusi, functioneaza, deoarece pacientul crede in puterea lui.
Pornind de la hipersexualizare, trecand printr-o perioada de „zona gri” si ajungand la sentimentalismul postmodern, acest articol va analiza toate aceste aspecte caracteristice trupei Placebo, prin prisma muzicala si cea a imaginii abordate de grup.
Muzical
Placebo si-au facut debutul in 1996 cu albumul ce poarta acelasi nume – Placebo, lansare care a fost urmata de un turneu alaturi de David Bowie, in care tinerii Placebo au fost opening act pentru celebrul artist. Acest album, a insemnat, in mod destul de neobisnuit pentru o lansare de debut, punctul culminant al mesajului sexual transmis prin intermediul unor piese precum „Bionic” – un cantec despre vibratorul privit ca amantul suprem, „Nancy Boy” – sex, drugs & rock’n’roll sau „Bruise Pristine” – degradarea umana ca urmare a hedonismului.
{youtube}v6XhoHTDFSM{/youtube}
Cel de-al doilea material, Without You I’m Nothing (1998), a marcat contributia lui Bowie pe piesa cu acelasi nume, lucru care i-a propulsat enorm pe artistii Placebo, Bowie fiind indragostit de stilul inconfundabil al lui Brian Molko. Din punct de vedere al mesajului, acest material trateaza teme precum importanta prieteniei – „Pure Morning”, nepasarea partenerului intr-o relatie – „You don’t care about Us”, ipocrizia crestina - „Allergic” sau rusinea resimtita fata de propria persoana - „Scared of Girls”.
{youtube}Iqzdw_1hARo{/youtube}
De pe aceste doua materiale se remarca single-urile „Nancy Boy” si „Pure Morning”, care raman pana in ziua de astazi doua dintre cele mai de succes piese Placebo in Marea Britanie si nu numai, ambele aflandu-se in top 10 in chart-urile rock de la acea vreme. Dupa aparitia albumului Without You I’m Nothing insa, trupa nu a mai atras atat de mult atentia presei muzicale britanice, pierzandu-si parca putin din forta de "trend". Trupa si-a pastrat totusi popularitatea in Europa.
{youtube}jQQmAP9Poo4{/youtube}
Dupa doi ani de turnee si inregistrari, Placebo revin in 2000 cu cel de-al treilea album, Black Market Music, in care Brian Molko incearca o auto-examinare emotionala, tratand consecintele unei vieti pline de abuz prin intermediul pieselor „Special K”, „Haemoglobin” sau „Narcoleptic”.
{youtube}-E5tNZkE0p8{youtube}
Sleeping with Ghosts si-a vazut lansarea in anul 2003, fiind un material care sondeaza anatomia relatiilor amoroase – a celor esuate mai exact. Brian Molko a declarat pentru Kerrang! faptul ca acest album reprezinta o „exorcizare” a demonilor fostelor sale relatii, lucru care este obtinut prin melodii precum „The Bitter End”, „Sleeping with Ghosts” sau „Protect me from what I want”.
Cel de-al cincelea album, Meds (2006) a fost o intoarcere la origini pentru Placebo, de data aceasta intr-o maniera mai mult depresiva decat sexy. Molko descrie majoritatea pieselor ca fiind despre abuzul de alcool (si narcotice as putea adauga) si consecintele unei vieti pline de exces, fapt exprimat cel mai bine prin intremediul piesei cu acelasi nume, „Meds”. Alaturi de laitmotivul medicamentului minune, intalnim si mesaje de factura emotionala in piesele „Space Monkey”, „Post Blue” sau „Broken Promise”, menite sa continue procesul de exorcizare mentionat in albumul anterior.
Lansarea Meds a fost urmata de un turneu mondial de promovare, moment in care fanii din Romania au avut ocazia sa ii vada live pe trupetii de la Placebo pentru prima data. De asemenea, in 2007 a fost lansat si documentarul „The Death of Nancy Boy” prin care trupa Placebo si mai ales solistul Brian Molko reunta la imaginea androgina viciata pentru totdeauna.
{youtube}g-PlLb0MJRw{/youtube}
In octombrie 2007, plecarea tobosarului Steve Hewitt a fost anuntata pe site-ul trupei, aceasta despartire fiind numita "amiabila" de catre Molko. Ambele tabere, desi dezamagite, au inteles decizia lui Hewitt, contrar zvonurilor conform carora ar fi existat o cearta.
In 2008, alaturi de noul tobosar Steve Forrest – un baiat mai tanar cu 10 ani decat membrii Placebo, au inceput inregistrarile pentru noul album Battle for the Sun, lansat in iunie 2009 si urmat de un turneu mondial de promovare care a inclus din nou si Romania.
Pe acest album, trupa a experimentat cu mai multe instrumente, precum trompeta si saxofonul, cu aceasta ocazie, componenta extinzandu-se prin recrutarea violonistei Fiona Brice.
Battle for the Sun reprezinta o experienta auditiva coeziva, o suita de piese care se bazeaza pe o tematica unitara – bineinteles, cea a iubirii – niciuna dintre compozitii nefiind redundanta. Superstarurile acestui disc vor deveni piesele „Happy You’re Gone” si „Kings of Medicine”, preferata mea fiind insa „Julien”, o piesa care descrie dragostea ca un suicid slow-motion.
{youtube}kYbfzqiZGTc{/youtube}
B3 EP (2012) a venit ca un aperitiv pentru Loud Like Love. Acest material scurt ce contine doar 5 piese nu a fost prea bine primit de critici, acestia considerand-ul destul de plat si nesemnificativ in discografia Placebo. Totusi, de pe acest material se remarca piesele „B3” si „I.K.W.Y.L”, desi acestea nu suna a „Placebo normal”.
{youtube}zE88dkwB5VI{/youtube}
Ultimul material discografic, Loud Like Love, lansat in 2013, a facut cunostinta lumii cu o trupa complet rafinata, cuminte, care a lasat jucariile sexuale deoparte pentru a trata teme de importanta spirituala. Despre acest album Stefan Olsdal spune ca este un exercitiu de exprimare libera si abatere de la regulile Placebo:
„Il consider a fi o combinatie de stiluri. In trecut, sunetul trupei era doar acela al unei formatii care se destrabala; iar aici, albumul se incheie cu o piesa precum Bosco, care este o compozitie melancolica fara pic de chitara in componenta sa. Am fost in sfarsit pregatiti sa exploram o multitudine de emotii si sunete si am simtit ca putem sa facem acest lucru cu incredere si usurinta, lucru pe care nu am reusit sa il facem in trecut. Cred ca toate experientele prin care am trecut ne-au facut mai puternici; pana la urma, eu si Brian suntem impreuna de douazeci de ani.”
„Ar putea sa sune egoist, insa maniera in care privim actul de compunere al muzicii este una in care ne gandim la noi in primul rand. Cu totii suntem machiati de catre aceleasi emotii. Cu cat actul creatiei devine mai personal, cu atat acesta devine universal. Nu vad nicio alta cale de abordare, alta decat aceasta. Adesea discutam despre o creatie care sa reziste de-a lungul timpului, si, pentru a obtine acest lucru trebuie sa fii sincer, sa scrii ceva cu care oamenii sa poata rezona fara prea mult efort.”
(Stefan Olsdal despre LLL)
Citeste cronica acestui album [aici].
Iubirea se gaseste intr-un atomn sau intr-un nor – cu totii suntem setati la volum maxim precum iubirea: {youtube}pi_AJxsdOKo{/youtube}
Ca si concluzie, pot spune ca stilul muzical Placebo nu s-a schimbat semnificativ intre albumul de debut si ultimele doua lansari (Battle for the Sun si Loud Like Love), acesta implicand acelasi pattern liniar de chitara influentat de curentul rockului britanic si american din anii ’70, alaturat vocalului nazal si inalt al lui Molko. Totusi, evolutia muzicala a trupei a condus la uzul experimental atat al muzicii dance (cel mai pregnant pe albumul Black Market Music si Sleeping with Ghosts) cat si a orchestratiilor mai complexe intalnite pe cele mai recente albume.
Au evoluat in schimb in privinta mesajului transmis si, cel mai mult, in privinta look-ului abordat, dupa cum vom putea vedea in continuare.
Imaginea
Placebo au „aterizat” in industia muzicala britanica in mijlocul anilor ’90, intr-un timp in care stilul Britpop era in mare voga, ferm in topuri. Trupe ca Oasis, Blur sau Ocean Colour Scene reflectau si alimentau cultura macho care pusese stapanire pe fanii genului din Marea Britanie. Iar cand Brian Molko & Co au iesit la suprafata cu influentele post-punk si imaginea androgina, intreaga scena rock a fost zdruncinata..
Muzica lor plina de incarcatura sexuala si imaginea androgina a aparut intr-o perioada in care competitia „cine este cel mai dur frontman” era in floare, lucru care le-a adus rapid celor din Placebo eticheta de „trupa de poponari”, stigmat alimentat si de catre franchetea cu care Molko a declarat ca este bisexual, iar Olsdal – gay.
Si totusi, a existat ceva stoic, neinfricat si incurajator in felul in care formatia s-a prezentat si in felul in care a cantat. Daca ne uitam la videoclipul Nancy Boy, vedem ca Placebo nu urmarea nici un trend, ci crea unul – astfel, oferind o alternativa binevenita, ca o gura de aer proaspat.
Estetica decadenta a lui Brian Molko a reprezentat un element de controversa, in sensul in care era ceva ce oamenii nu prea intelegeau si respingeau, nefiind capabili sa reziste tentatiei de a privi in continuare. Multi au considerat acest act de imagine al lui Molko un mod de cersi atentie, un joc ieftin, insa nici pe departe: acesta era doar modul de exprimare al artistului si o introducere in motivele exploatate de catre muzica Placebo.
Acesta imagine ar putea fi comparata cu personajul Ziggy Stardust al lui David Bowie, ambele manifestari fiind cheia care descuie misterul din spatele mesajului muzical abordat. Mai exact, aceasta imagine care socheaza ofera lumii un subiect de gandire, o modalitate de a evada din monden. Lui Molko nu i-a fost niciodata greu sa-i faca pe fanii sai sa-si puna intrebari despre comportamentul lui atat pe scena cat si in afara ei, si, in acelasi timp, sa-si problematizeze propria identitate.
Noul mileniu a venit cu o schimbare drastica in comportamentul artistic al trupei. Brian Molko a lasat fustele deoparte, adoptand un stil relaxat camasa-jeans, si-a taiat parul lung, astfel trupa luand actul creator Placebo mult mai in serios.
Desi, in contextul unei „cumintiri” si a faptului ca a devenit tata, Brian Molko nu a renuntat la machiaj, ramanand fidel unei estetici rock minimale. Intrebat intr-un intreviu daca are de gand sa-si lanseze propria colectie de produse pentru make-up, Brian a fost vladit flatat, spunand ca nu s-a gandit la acest lucru, insa ar fi interesant ca acesta sa aiba propriul parfum denumit „Molko de Toilette”. Adorabil!
Daca Placebo vor mai crea un alt album plin de promiscuitate si vor aborda din nou imaginea androgina este un fapt greu de crezut. Iar acest lucru reprezinta marea dilema din viata oricarui artist: ce se intampla cu fanii tai atunci cand te schimbi? Oare te vor iubi mai putin?
Sa iti doresti ca o trupa sa ramana constanta de-a lungul timpului este o absurditate, este ca si cum cineva ti-ar cere sa te comporti, sa fii, asa cum erai acum douazeci de ani. Imposibil, nu-i asa? Si asta e bine. Evolutia este benefica.
Abia astept sa vad ce noutati vor aduce cei de la Placebo pe viitor!
Voi ce credeti? Cum va plac Placebo mai mult: androgini sau „cuminti”?