Nu stiu daca ati remarcat: in ultima vreme, o parte a presei rock si-a facut un obicei din a-l ataca pe Dave Mustaine. Desigur, omul e departe de a fi perfect si motive de critica exista intotdeauna. Dar in cazul celui care se identifica suta la suta cu istoria Megadeth, totul incepe sa semene a campanie de presa. Si ecourile se fac simtite si intre unii colegi muzicieni. Mai nou, acest lucru a inceput sa fie frecvent si la noi.
Ce i se reproseaza insa lui Mustaine? Tot ce se poate. De la temperament (e coleric si arogant), la defecte de caracter (minte), ba mai nou se sugereaza – discret, dar insistent – ca nici cu muzica nu ar sta prea bine. (Lucru paradoxal, de altfel: nici macar dusmanii pe care si i-a facut de-a lungul timpului nu i-au contestat abilitatile chitaristice, insa acum se pronunta in zeflemea tot felul de „formatori de opinie rock” care nici nu se nascusera cand cel in cauza compunea albume memorabile si nici cand vor muri nu vor fi in stare sa tina o pana cum trebuie in mana.) Dar de unde pana unde aceasta aversiune?
Multi se vor grabi sa spuna ca, spre deosebire de altii, Mustaine are gura mare. Dar nu acesta e motivul. Henry Rollins a renuntat la muzica pentru a-si propovadui idealurile intr-un fel de conferinte, Mark „Barney” Greenway nu conteneste sa se exprime deschis in legatura cu propriile convingeri si cat se poate de critic la adresa altora, Kerry King are un talent real sa se certe cu toata lumea. Totusi, nimeni nu ii desfiinteaza. In plus, atunci cand Mustaine ducea o viata la limita descompunerii definite de cliseul „sex, drugs and rock’n’roll”, prea putini ii dadeau atentia de care se „bucura” azi. Caci adevaratul motiv pentru care o parte din presa rock il detesta pe veteranul metal este ca Mustaine nu e „politically correct”.
E o situatie fara precedent si o atitudine care contrazice insasi esenta rock-ului. Acest fenomen cultural a fost totdeauna un vehicul al protestului. O arta nonconformista care denunta cliseele si mentalitatile impietrite. Acum insa, o parte (foarte mare) din presa rock actioneaza in conformitate cu mentalitatea dominanta, cu mainstream-ul mental. Cand citesti unele dintre acuzatiile care i se aduc lui Mustaine (homofob, obsedat de arme, fundamentalist religios), parca ai parcurge un manual de bune practici al guvernului, nu articole din publicatii de... rock.
Dar sa exemplificam. Un individ din Norvegia a participat la incendierea unor biserici de lemn care, dincolo de semnificatia crestina, erau obiecte de patrimoniu de o valoare greu de apreciat. Acelasi si-a macelarit un coleg de trupa. Un simbol al unei miscari din Seattle a pompat droguri in el alaturi de sotia insarcinata, apoi si-a zburat creierii si a lasat in urma un copil orfan. Unii au strambat din nas, altii le-au gasit circumstante atenuante, nimeni nu i-a desfiintat in scris. (Sau, in tot cazul, nu in mod sistematic.) In schimb Mustaine si-a permis sa spuna ca e impotriva casatoriilor intre homosexuali. Desfiintati-l! Faceti-l mincinos si intolerant! Urlati cat va tin plamanii ca omului astuia trebuie sa i se inchida gura! In cartea sa „Hearts in Atlantis”, Stephen King isi aminteste ca unul dintre semnele inceputului revoltei anti-Vietnam in campusurile studentesti americane au fost graffiti-urile cu ”Fuck Lyndon Johnson!” Puritanii au sarit in sus, evident, dar va inchipuiti vreo revista de rock criticandu-i pe autorii inscriptiilor? Sa fim seriosi! In schimb Mustaine a spus ca nu-i place Obama. Sariti! Opriti-l! E idiot!
Cam asta e tendinta, dragi prieteni...
Caci corectitudinea politica, numita de ganditorul roman Horia-Roman Patapievici „noul comunism alb”, e o metoda perfecta de spalare a creierelor. Asta n-ar trebui sa ne mire, nu e nici prima, nici ultima. Dar faptul ca reprezentantii unui curent ce se vrea rebel au inghitit-o pe nemestecate ne face sa ne punem intrebari in legatura cu viitorul fenomenului. Pentru ca, de fapt, nu despre Dave Mustaine e vorba aici. Putea fi oricare altul in locul lui. (Si, de fapt, chiar mai sunt si altii, chiar daca nu la fel de vizibili.)
Caci precum cainele din fabula lui Grigore Alexandrescu spune ca vrea „egalitate, dar nu pentru catei”, presa conformista de astazi ne transmite ca e pentru libertate, dar numai daca impartasesti opiniile „progresiste”. Dave Mustaine e un om ca oricare altul, cu bunele si relele lui, cu teama de a nu-si pierde din succes daca spune prea des lucrurilor pe nume, cu propriile slabiciuni. Dar, din fericire – mai mult pentru ideea de libertate in rock decat pentru el – a atins deja statutul de legenda si mai e mult pana sa fie clintit de niste zumzete, fie ele si din ce in ce mai insistente. Oricine poate avea propria opinie. Toti suntem liberi sa fim sau sa nu fim de acord cu Mustaine.
Dar cand dezvoltam antipatii pentru ca unul isi permite sa gandeasca altfel decat noi - si decat „oamenii de bine” ai societatii contemporane – am cam ratacit spiritul. Celor care-l simt pe Mustaine ca pe o pietricica jenanta in pantof nu le putem spune decat ca pietricica respectiva e mult mai batrana decat personajul despre care vorbim. E o stanca. Si se numeste rock’n’roll.
Ce i se reproseaza insa lui Mustaine? Tot ce se poate. De la temperament (e coleric si arogant), la defecte de caracter (minte), ba mai nou se sugereaza – discret, dar insistent – ca nici cu muzica nu ar sta prea bine. (Lucru paradoxal, de altfel: nici macar dusmanii pe care si i-a facut de-a lungul timpului nu i-au contestat abilitatile chitaristice, insa acum se pronunta in zeflemea tot felul de „formatori de opinie rock” care nici nu se nascusera cand cel in cauza compunea albume memorabile si nici cand vor muri nu vor fi in stare sa tina o pana cum trebuie in mana.) Dar de unde pana unde aceasta aversiune?
Multi se vor grabi sa spuna ca, spre deosebire de altii, Mustaine are gura mare. Dar nu acesta e motivul. Henry Rollins a renuntat la muzica pentru a-si propovadui idealurile intr-un fel de conferinte, Mark „Barney” Greenway nu conteneste sa se exprime deschis in legatura cu propriile convingeri si cat se poate de critic la adresa altora, Kerry King are un talent real sa se certe cu toata lumea. Totusi, nimeni nu ii desfiinteaza. In plus, atunci cand Mustaine ducea o viata la limita descompunerii definite de cliseul „sex, drugs and rock’n’roll”, prea putini ii dadeau atentia de care se „bucura” azi. Caci adevaratul motiv pentru care o parte din presa rock il detesta pe veteranul metal este ca Mustaine nu e „politically correct”.
E o situatie fara precedent si o atitudine care contrazice insasi esenta rock-ului. Acest fenomen cultural a fost totdeauna un vehicul al protestului. O arta nonconformista care denunta cliseele si mentalitatile impietrite. Acum insa, o parte (foarte mare) din presa rock actioneaza in conformitate cu mentalitatea dominanta, cu mainstream-ul mental. Cand citesti unele dintre acuzatiile care i se aduc lui Mustaine (homofob, obsedat de arme, fundamentalist religios), parca ai parcurge un manual de bune practici al guvernului, nu articole din publicatii de... rock.
Dar sa exemplificam. Un individ din Norvegia a participat la incendierea unor biserici de lemn care, dincolo de semnificatia crestina, erau obiecte de patrimoniu de o valoare greu de apreciat. Acelasi si-a macelarit un coleg de trupa. Un simbol al unei miscari din Seattle a pompat droguri in el alaturi de sotia insarcinata, apoi si-a zburat creierii si a lasat in urma un copil orfan. Unii au strambat din nas, altii le-au gasit circumstante atenuante, nimeni nu i-a desfiintat in scris. (Sau, in tot cazul, nu in mod sistematic.) In schimb Mustaine si-a permis sa spuna ca e impotriva casatoriilor intre homosexuali. Desfiintati-l! Faceti-l mincinos si intolerant! Urlati cat va tin plamanii ca omului astuia trebuie sa i se inchida gura! In cartea sa „Hearts in Atlantis”, Stephen King isi aminteste ca unul dintre semnele inceputului revoltei anti-Vietnam in campusurile studentesti americane au fost graffiti-urile cu ”Fuck Lyndon Johnson!” Puritanii au sarit in sus, evident, dar va inchipuiti vreo revista de rock criticandu-i pe autorii inscriptiilor? Sa fim seriosi! In schimb Mustaine a spus ca nu-i place Obama. Sariti! Opriti-l! E idiot!
Cam asta e tendinta, dragi prieteni...
Caci corectitudinea politica, numita de ganditorul roman Horia-Roman Patapievici „noul comunism alb”, e o metoda perfecta de spalare a creierelor. Asta n-ar trebui sa ne mire, nu e nici prima, nici ultima. Dar faptul ca reprezentantii unui curent ce se vrea rebel au inghitit-o pe nemestecate ne face sa ne punem intrebari in legatura cu viitorul fenomenului. Pentru ca, de fapt, nu despre Dave Mustaine e vorba aici. Putea fi oricare altul in locul lui. (Si, de fapt, chiar mai sunt si altii, chiar daca nu la fel de vizibili.)
Caci precum cainele din fabula lui Grigore Alexandrescu spune ca vrea „egalitate, dar nu pentru catei”, presa conformista de astazi ne transmite ca e pentru libertate, dar numai daca impartasesti opiniile „progresiste”. Dave Mustaine e un om ca oricare altul, cu bunele si relele lui, cu teama de a nu-si pierde din succes daca spune prea des lucrurilor pe nume, cu propriile slabiciuni. Dar, din fericire – mai mult pentru ideea de libertate in rock decat pentru el – a atins deja statutul de legenda si mai e mult pana sa fie clintit de niste zumzete, fie ele si din ce in ce mai insistente. Oricine poate avea propria opinie. Toti suntem liberi sa fim sau sa nu fim de acord cu Mustaine.
Dar cand dezvoltam antipatii pentru ca unul isi permite sa gandeasca altfel decat noi - si decat „oamenii de bine” ai societatii contemporane – am cam ratacit spiritul. Celor care-l simt pe Mustaine ca pe o pietricica jenanta in pantof nu le putem spune decat ca pietricica respectiva e mult mai batrana decat personajul despre care vorbim. E o stanca. Si se numeste rock’n’roll.